Orman 1, ormane, s.n. (Reg.) Dulap, scrin. Orman 2, ormanuri, S.n. (Reg.) 1. Pădure. 2. Pășune.
Vezi aici propoziții, Definițiile și sensurile omonimului Orman, propoziție compusă cu Definițiile și sensurile omonimului Orman.
Ori 1, conj. 1. Cu funcţie disjunctivă: Sau. ..sau, fie.. .fie: „Nu știu cum S-a făcut că ori chersinul ai crăpat, ori cumâtrul a strănutat“. (Creangă) 2. Cu funcţie copulativă: Şi : „Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte“. (Creangă). (v. oar&). Ori 2, adv. (Pop., introduce o propoziţie interogativ). Oare: „Ce vii bade, târzior, Ori nu ţi-i de mine dor 2“ (].-Bârseanu). (lat. hora). Ori 3, s.f., pl. (Reg., în expresia) A-și veni în ori = a-și veni în fire, a se reculege. (lat. horae).
Organ 1, <, s.n. 1. Parte din corpul unei fiinţe prin care se realizează una sau mai multe funcţii vitale sau utile vieţii. 2. Parte componentă a unui mecanism, a unui aparat, a unei mașini, formată din una sau mai multe piese, având o anumită funcţie. 3. (Fig.) Mijloc, instrument de acţiune, de comunicare etc. (din ngr. organon, it. organo, lat. organurm, fr. organe, germ. Organ, rus. organ). Organ 2, s.n. Grup de persoane care îndeplineşte o funcţie politică, socială, administrativă etc. reprezentată de aceste persoane. Organ 3, -e, s.n. (Înv.) Harfă, liră; orgă. (din sl. or(u)ganu, ngr. organon, lat. organum, it. organo).
Ordonanţă 1, -țe, s.f. Dispoziţie scrisă emanând de la o autoritate. (din fr. ordonnance). Ordonanţă 2, s.m. Soldat atașat pe lângă un ofițer pentru servicii personale.
Ordine 1, s.n., pl. (sg. ordin); Dispoziţie orală sau scrisă dată de o autoritate sau de o persoană (oficială), pentru a fi executată întocmai; poruncă. (din lat. ordo, -inis, fr. ordre). Ordine 2, ordini, s.f., pl. Dispoziție, mod de succesiune a unor lucruri sau fapte; rânduire, orânduială (din lat. ordo, -inis; it. ordine).
Ordin 1, -e, s.n. Dispoziţie obligatorie, scrisă sau orală, dată de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai, poruncă. (din lat. ordo, – inis, fr. ordre). Ordin 2, -e, s.n. Decoraţie superioară medaliei. Ordin 3, s.n. Categorie sistematică în zoologie şi în botanică, superioară familiei şi inferioară clasei. Ordin 4, s.n. Sistem arhitectonic ale cărui elemente sunt dispuse şi proporționate după anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios și regulat. Ordin 5, s.n. Comunitate monahală întâlnită în diverse religii, care susține o propagandă activă în favoarea religiei respective. Ordini, s.n. Rang, categorie (după importanță).
Orbalț 1, orbalțuri, s.n. (Înv. şi reg.) Erizipel, brâncă. Orbalţ 2, s.m. Nume a două plante erbacee folosite în medicina populară. (din magh. orbanc).
Orb 1, s.n. (În sintagma) Orbul găinilor (sau găinii) = numele popular al unei boli de ochi care se manifestă prin imposibilitatea de a vedea seara după apusul soarelui; (P. ext.) Miopie. (din orb). Orb 2, oarbă, adj. (Adesea substantivat) Lipsit de simţul văzului, care nu vede (deloc). (din lat. orbus).
Orândă 1, s.f. 1. Soartă, ursită, destin. 2. Obicei, datină. (din orând, postverbul al lui orândui). Orândă 2, -de, s.f. (Pop.) Persoană menită să devină soţul (sau soția) cuiva, ursii. Orândă 3, -zi, s.f. (Înv. şi reg.) Cârciumă rurală (luată cu arendă de la proprietarul moșiei); han. (din ucr. orenda). Orândă 4, s.f. Arendă.
Oratoriul 1, -ii, s.n. Compoziţie muzicală simfonică de mare întindere, scrisă pe o temă dramatică, pentru orchestră, cor şi soliști vocali; (din lat. oratorium, cf. it. oratorio, fr. oratoire). Oratoriu 2, s.n. (Înv.) Mic edificiu sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune; paraclis. Oratoriu 3, -ie, adj. (Înv.) Oratoric. (din lat. oratorius).
Orar 1, -e, s.n. Veşmânt bisericesc în formă de fâşie lungă și îngustă de lână, de mătase sau de bumbac, purtat pe umăr de diacon în timpul slujbei religioase. (din sl. oraru, lat. orarium). Orar 2, -ă, adj. Care arată orele; privitor la ore, care se face sau se calculează pe timp de o oră. (din fr. horaire, lat. horarius). Orar 3, -e, s.n. Program al unei activități împărțit pe ore și repetat periodic. Orar 4, s.n. Acul mic al ceasului, care indică orele.
Oral 1, -ă, adj. 1. Care se referă la gură, bucal. 2. Care se transmite verbal, din gură în gură. (din fr. oral). Oral 2, s.n. Desfășurat prin răspunsuri și întrebări expuse verbal. (din fr. oral).
Or 1, conj. 1. Adversativă: Dar, însă. 2. Concluzivă: Deci, (din fr. or). Or 2, conj., var a lui ori. 1. Cu funcţie disjunctivă. 2. Cu funcţie copulativă (v. oară). Or 3, vb. auxiliar, a vrea. Intră în formarea indicativului viitor popular, pers. 3, pl.: „(ei) or cânta“,
Optativ 1, -ă, adj. Care exprimă o dorinţă. (din fr. optatif). Optativ 2, s.n. Mod al verbului care exprimă o dorinţă (din lat. optati vus).
Opt 1, num.card. Numărul care în numărătoare are locul între şapte și nouă. (lat. octo). Opt 2, opturi, s.n. Semn grafic care reprezintă numărul opt; Nota. opt. Opt, (Art.) Numele unui dans popular. (lat. octo).
Oprit 1, s.n. Oprire. (v. opri). Oprit 2, -ă, adj. Interzis, rezervat. (v. opri).
Operă 1, -re, s.f. Acţiune conştientă îndreptată spre un anumit scop; rezultat al unei activităţi creatoare; lucrare, faptă; lucrare originală de artă, știință etc.; creație (artistică). (din lat., it. opera). Operă 2, -re, s.f. Compoziţie muzicală scrisă pentru solişti, cor și orchestră pe textul unui libret dramatic; reprezentare scenică a acestei lucrări. Clădire destinată reprezentării unor asemenea compoziţii. (din it. opera, fr. opâra).
Operator 1, -oare, s.m,.f. Persoană calificată care supraveghează funcţionarea unui aparat sau a unei maşini. (cf. fr. operafeur, lat. operator). Operator 2, -i, s.m. (Biol.) Element genetic care controlează acțiunea a două sau a multor gene structurale legate de-a lungul unui Cromozom; genă operatorie. Operator 3, -i, s.m. (Mat.) Funcție, aplicaţie; funcţie al cărei argument este constituit din altă funcţie. Operator 4, -oare, adi. Referitor la operaţii chirurgicale; de chirurgie. (din fr. operatoire, lat. operatorius).
Operat 1, operate, s.n. Lucrare, operă, scriere. (din lat. operatus). Operat 2, -ă, s.m. şi f., adj. (Persoană) care a suferit o intervenţie chirurgicală. (v. opera).
Opal 1, -e, s.n. Piatră semiprețioasă, cu luciu sticlos, incoloră sau variat colorată (verde, albastru, roșu, alb etc.), transparentă sau opalescentă. (din germ. Opal, lat. opalus, fr. opale). Opal 2, s.n. Țesătură de bumbac subțire și străvezie, albă sau colorată în nuanţe deschise din care se fac bluze, cămăși, batiste etc.
Opac 1, -e, s.n. Cui cu care se prinde vâsla de luntre. (din fr. opaque, lat. opacus). Opac 2, -ă, adj. Prin care nu poate trece lumina, lipsit de transparență, nestrăveziu; lipsit de strălucire, întunecat; (Fig.) Cu orizont mărginit, îngust la minte, obuz. (cf. opacină).
Ondulator 1, -oare, s.n. Aparat care înregistrează semnalele telegrafice prin deviația unui ac indicator. (din fr. ondulateur). Ondulator 2, -oare, adj. (Rar) Care se leagână ca valurile, care ondulează; unduitor, văluros.
Onanie 1, onanii, s.f. (Reg.) Om slut, urât, pocitanie, arătare. (et.nec.) , Onanie 2, s.f. Anomalie sexuală care constă în obținerea orgasmului prin autoexcitație (de obicei manuală), masturbaţie, onanism, malahie. (din lat. onania, germ. Onanie).
Omuşor 1, s.m. Omuleţ. (din Om+-uşor). Omușor 2, s.n. Apendice cărnos, mobil și contractil, situat în cavitatea bucală. Mărul lui Adam. (din om+-ușon).
Omucid 1, s.n. Omor, crimă, asasinat. (din om +ucid). Omucid 2, s.m. Ucigaș. (din om +ucid).
Omonimi 1, -e, s.n. Cuvânt care are aceeaşi formă cu ali cuvânt, dar diferă ca sens. (din fr. homonyme). Omoninm 2, -i. s.m. Persoană care poartă același nume cu altcineva, tiz. (din fr. homonyme).
Omet 1, s.m. (inv.) Popor, oameni, mulțime. (din om +-et). Omet 2, s.n. (Înv.) Margine, tivitură.Omet 1, s.m. (inv.) Popor, oameni, mulțime. (din om +-et). Omet 2, s.n. (Înv.) Margine, tivitură.
Om 1, oameni, s.m. Persoană umană; individ, ins. Bărbat. (lat. homo). Om 2, vb. Auxiliar, a vrea. Intră în formarea indicativului viitor popular, pers. 1, pl.:“(noi) om cânta“. Om 3, s.m. Numele popular al constelaţiei boreale Hercule.
Oloi 1, s.n. Augmentativ al lui oală. (din oală). Oloi 2, s.n. Ulei. (din magh. olaj).
Olivă 1, -ve, s.f. (Înv. şi reg.) Măslină. (din lat. oliva, germ. Olive, fr. olive). Olivă 2, s.f, Mică piesă de sticlă de forma unui tub îngroșat la un capăt, folosită în fonetica experimentală pentru înregistrarea suflului nazal.