Timp 1, timpuri, s.n. Formă fundamentală de existenţă a materiei în continuă dezvoltare, exprimând succesiunea și simultaneitatea proceselor realităţii obiective. (lat. tempus, -Oris). Timp 2, s.n. şi (Înv.) m. Durată, perioadă, măsurată în ore, zile etc, care corespunde desfăşurării unei acţiuni, unui fenomen, unui eveniment; scurgere succesivă de momente; interval, răstimp, răgaz. Timp 3, s.n. (Înv.) Anotimp. Timp 4, -uri, s.n. Perioadă determinată istoric; epocă. Timp 5, s.n. (la pl.) Împrejurări. Timp 6, s.n. Stare a atmosferei într-o regiune, pe o perioadă dată, determinată de ansamblul factorilor meteorologici. Timp 7, timpi, s.m. și (Rar) n. 1. Fiecare dintre fazele sau momentele unei mișcări, ale unei operaţii, ale unui fenomen, ale unei acţiuni etc. 2. Fiecare dintre fazele ciclului termodinamic al unei maşini termice cu piston, care corespunde unei curse complete a acestuia. Timp 8, s.m. și (Rar) n. (Muz.) Fiecare dintre fazele egale care alcătuiesc o măsură; bătaie. Timp 9, s.n. 1. Categorie gramaticală specifică verbului, cu ajutorul căreia se exprimă momentul în care se petrece acțiunea. 2. Fiecare dintre formele flexionare ale verbului, prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului.