Ciuci 1, s.m., pl. (Reg.) Tăiţei. Ciuci 2, s.n. (Pop.) Poziţie joasă n corpului; aşezare pe vine; gheinute.
Ciucă 1, ciuci, s.f(Reg.) 1. Vârf de munte, pisc. 2. Măciulie, ) Moţ de păr. Ciucă 2, ciuci, s.f. (Reg.) 1. UObicei, nărav. 2. Fel de a fi, chip, 4 Pasiune, manie, 4. Timp, vreMic, anotimp. Ciucă 3, ciuci, s.f. (Reg.) Coara.
Ciubucar 1, -re, s.n. (Pop.) Unealtă de zidărie cu care se fac uiubucele. (ciubuc +-ar). Ciubucar 2, -ri, s.m. (Fig., fam.) Persoană care umblă după ciubucuri.
Ciubuc 1, -ce, s.n. Pipă (orientala) cu țeava lungă; țeavă de lulea. (din tc. cubuk). Ciubuc 2, s.n. Ornament în relief care marchează marginile unui perete, ale tavanului, ferestrei etc. Ciubuc 3, -uri, s.n. (Fig., fam.) Avantaj sau câștig ilicit.
Ciubotă 1, ciubote, s.f. (Reg.) Cizmă, gheată. (din ucr. cioboty). Ciubotă 2, s.f. (Înv.) Taxă percepută de slujitorii domnești de la umpricinaţi, când erau obligaţi să ve deplaseze până acasă la aceştia.
Citit 1, s.n. Citire. (v. citi). Citit 2, -ă, adj. (despre oameni) Instruit, învățat; erudit. (v. citi).
Cita 1, vb. 1. A menţiona, a indica, a numi pe cineva sau ceva (pentru a face cunoscut) 2. A reproduce întocmai ce a spus sau a scris cineva; a da un citat. (din fr. citer, lat. citare). Cita 2, vb. A chema pe cineva înaintea unei instanţe judecătoreşti în calitate de parte într-un proces, de martor sau de informator.
Cit 1, -ă, adj. (Reg.) Adevărat, întreg. Cit 2, interj. (Reg.) Cuvânt prin care facem pe cineva să tacă; pâs!, sst! _ Cit 3, cituri, s.n. (Înv. şi reg.) 1. Material textil de calitate inferioară, înflorat şi apretat. 2. Arnici. (din tc. cit).
Ciripie 1, s.f. (Reg. înv.) Nisip (negru sau roșu) care se presăra pe foile scrise cu cerneală (din tc. cirpi). Ciripie 2, ciripii, s.f. (Reg.) Sfoară muiată în vopsea roșie, pe care o întinde dulgherul pentru a trage linii drepte pe scânduri, pe bârne etc.
Cireșar 1, s.m. (Pop.) Luna iunie. (din cireașă +-ar). Cireşar 2, cireșari, s.m. (Pop.) Botgros, cioc-gros, clonţar (din cireașă +-ar).
Cir 1, s.n. (Reg.) Terci. (din ucr. €yr). Cir 2, ciri, s.m. Fir de păr.
Cios 1, -oasă, adj. (Reg.) FruMos. Cios 2, -cioşi, s.m. (Reg.) Paznic de câmp; pândar.
Ciortan 1, ciortani, s.m. (Reg.) Crap de 4 – 1 kg. (din tc. eortan). Ciortan 2, ciortane, s.n. (Pop.) Os, ciolan, picior de găină, copan.
Ciort 1, ciorturi, s.n. (Reg.) 1. (ia cai) Rădăcina cozii, cotor. 2. Rât de porc. 3. Bot de cal. 4. Cioc. 5. Gură. (de cană, ulcior etc.) Ciort 2, ciorți, s.m. (Reg.) 1. Ştrengar. 2. Hoţ.
Ciorbagiu 1, -gii, s.m. 1. Ofițer de ieniceri; comandant al unui regiment de ieniceri. 2. (Înv.) Primar rural (turc). (din tc. corbaci). Ciorbagiu 2, -gii, s.m. (Fam. şi glumeţ) Persoană căreia îi place mult ciorba. (din ciorbă+-agiu).
Cioplitor 1, -ori, s.m,.f. Persoană care cioplește, care se ocupă cu cioplitul. (ciopli+ -tor). Cioplitor 2, -oare, s.n. Unealtă cu care potcovarul curăţă copita calului.
Ciont 1, cioantă, adj. (Pop.) 1. Cu o parte ruptă, tăiată; amputat, ciung. 2. Tocit în vârf sau pe margini, ciobit. Ciont 2, cioante, s.n. 1. (Pop.) Ciot, ciump. 2. (Reg.) Os, ciolan. 3. (Reg.) Buştean, buturugă.
Cionc 1, cioancă, adj. (Reg.) 1. (despre om) Fără un braţ; fără o ureche; 2. (despre animale) Fără un corn; fâră coadă. 3. Lulea cu coadă scurtă, pipă. Cionc 2, cioncuri, s.n. (Reg.) Grămadă de crengi folosită ia abaterea apei de la țărm, fixate pe un trunchi de copac așezat vertical pe cursul râului.
Ciolan 1, -ne, s.n. Os (mare) de animal sau de om (cu sau fâră carne pe el). (din sl. clanu). Ciolan 2, s.n. (Reg.) Obadă (a roții de car).
Ciocnit 1, -4, adj. 1. Crăpat, plesnit. 2. (Fig. ir.) Ţicnit. (v. ciocni). Ciocnit 2, s.n. Faptul de a (se) ciocni. (V. ciocni).
Cioci 1, s.m. (Reg.) 1. (la sg.) Câine de cunte. 2. (la pl.) Chică. Cioci 2, s.m., pl. (Reg.) Ciorapi de postav alb de lână şi lungi până la genunchi, purtaţi în opinci de ardelence. Cioci 3, s.f., pl. (Reg.) Cârlige pentru prins rufele spâlate pe sârmă sau frânghie.
Ciocănaș 1, -și, s.m. Muncitor care sparge cu ciocanul sarea în ocne. (din ciocan+suf.-aș). Ciocănaș 2, -şe, s.n. (Pop.) Diminutiv al lui ciocan; ciocânel.
Ciocan 1, -ne, s.n. 1. Unealtă formată dintr-un corp de metal, de lemn, de cauciuc dur etc., de forme şi dimensiuni variate, prevăzută cu un mâner, folosită, manual sau mecanic, la bătut sau la prelucrat materiale rezistente. 2. Nume dat unor obiecte sau instrumente asemânătoare ca formă cu ciocanul. (Sport) Instrument de aruncat, format dintr-o bilă de metal prinsă de o coardă de sârmă terminată cu un mâner; (P. ext.) Probă sportivă de atletism practicată cu acest instrument. (din sl. dekană). Ciocan 2, -ne, s.n. (Pop.) Păhărel în formă de sticluţă, cu gâtul strâmt şi lung, din care se bea o băutură alcoolică. (din bg. ăokan, scr. %ocanj). Ciocan 3, -ni, s.m. (Reg.) Ştiulete de porumb (curăţat sau nu de boabe); ciocalău. (din scr. okan).
Cioc 1, interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită zgomotul produs de lovituri (repetate) într-un obiect sau într-un material dur. Cioc 2, -uri, s.n. Partea anterioură, terminală, lunguiaţă și cornoasă a capului păsărilor, care în locuieşte sistemul dentar; plisc, clonţ. (cf. alb. &ok, rom. cioc “*).
Cioacă 1, cioace, s.f. Fiecare din cele două piese orizontale ale râzboiului de țesut, fixată pe stilpii din mijloc şi pe care se sprijină vatala. Cioacă 2, s.f. Specie de cioară.
Cinie 1, cinii, s.f. (Reg., înv.) 1 Unealiă, instrument. 2. Cursă de prins şoareci, capcană. 3. Fuștei (la râzboiul de ţesut), 4. Farmec, vrajă. Cinie 2, cinii, s.f. (Înv.) | Faianţă, porțelan. 2. Farfurie.
Cinel 1, inter). (Adesea repetat) Formulă cu care încep unele ghicitori. (cf. cimili). Cinel 2, cinele, s.n. (Muz.) Cimbal. (din it. cinelli).
Cine 1, pron. Î. Interogativ: Cine a venit?2. Relativ: Cine fuge după doi iepuri, nu prinde niciunul. 3. Nehotărât: Fiecare, oricine, oricare: Zică cine ce va vrea. (lat. quene = quem). Cine 2, s.f., pl. (sg. cinâ). Masa de seară. (lat. cena).
Cinac 1, cinacuri, s.n. (reg.) 1. Harmaşamentul calului. 2. Mobilicrul casei. 3. Lucru, treabă. Cinac 2, cinace, s.n. (Reg.) Barcă, luntre.
Cin 1, -uri s.n. (Înv.) 1 În feudalism) Poziţie socială înaltă; stare socială. 2. Ordin preoţesc sau călugăresc; tagmă. (din sl. cinu). Cin 2, -uri, s.n. (Înv. şi reg.) Luntre mică (pescărească). (din scr. cun).